AI sau n-AI – întrebarea viitorului (mic update în comentarii)

Cu DLSS, producătorii de jocuri puteau cere inteligenței artificiale create de Nvidia să învețe cum arată jocurile lor la rezoluții mari și apoi să-i ceară să recreeze imaginea pornind de la o bază cu mult mai puțini pixeli. Magie! Dintr-o dată, folosind același hardware, putem rula jocuri în 4K, cu un framerate mai bun, fără pierderi vizibile în ceea ce privește calitatea imaginii. De fapt, în anumite ipostaze, DLSS-ul știe cum ar trebui să arate obiectele din depărtare și corectează ceea ce nativ, motorul jocului, chiar și în 4K, nu reprezintă corect.

Spun puteau cere, pentru că după o perioadă AI-ul a învățat suficient și acum știe ce are de făcut în majoritatea cazurilor, fără să vadă materialul în prealabil la rezoluții mari (wtf?!). Poate în cazul titlurilor cu direcții artistice cu adevărat deosebite e nevoie de câteva sesiuni pentru a înțelege ce și cum trebuie recreat, dar în general Nvidia spune, și rezultatele confirmă, că antrenamentul nu mai e necesar. Sunt convins că o placă video cu capacități similare este în teste pentru tablete și telefoane. Doar nu degeaba au dorit să achiziționeze ARM. Procesoarele Grace, construite în jurul acestei arhitecturi sunt specializate și eficientizate pentru aplicații AI și vor sta la baza celor mai puternice super-computere cu astfel de capabilități.

Extrapolând, Nvidia a antrenat AI-ul și i-a cerut să suprime zgomotul de fond (RTX Voice) – cu rezultate  impresionante. Apoi, cu Maxine, au redus (printre multe altele) lățimea de bandă necesară pentru apelurile video la o zecime din standardul actual. Aici, inteligența artificială învață cum arătăm și cum ne mișcăm fața și ne recreează la celălalt capăt al firului atunci când conexiunea este proastă, într-o lumină mai bună și/sau la o rezoluție mai mare. Deepfake you în timp real.

Microsoft formează AI-uri ca artiști, NPC-uri și adversari ai viitoarelor jocuri, și țintesc pentru un comportament și reacții cât mai umane, gândire strategică și acțiuni logice. În anumite ipostaze au descoperit că inamicii devin prea buni și dificil de învins și nu e ușor să-i îmblânzești. De ceva timp Google își antrenează inteligențele artificiale împotriva jucătorilor profesioniști, atât în titluri mai simple ca Quake – unde AI-ul câștigă majoritatea partidelor (75%), cât și in jocuri mai complexe, ca Starcraft și DotA unde a devenit din ce în ce mai puternic. Un rezultat foarte interesant dat de experimentul Quake a apărut în momentul în care au cuplat un jucător profesionist cu AI-ul, duoul câștigând mai bine de 55% din meciuri. Ceea ce mă face să cred ca un companion de joc excelent, care reacționează corect la strategiile pe care le dezvoltăm, nu e atât de departe. Iar dacă adăugăm la formulă și capacitățile empatice și de comunicare a chatbot-urilor moderni, ca Replika, putem atinge perfecțiunea.

Cât de bun ar fi Half Life 3 cu o Alyx atât de inteligentă? Sau acțiunea lângă un Garrus, HK-47, Sully, Dogmeat – lista e lungă. Cât de bună o să fie aventura când o să fim ținuți de mână de o Cortana, EDI, sau o nouă inteligență artificială, adevărate enciclopedii ale universurilor create, care pot răspunde în timp real la întrebările pe care le punem și încet, încet, ajung să ne cunoască și să vorbească cu noi despre vrute și nevrute. Personaje pentru care am dezvoltat deja sentimente ar putea fi cu atât mai convingătoare, personale, umane. Îmi imaginez viitori eroi, „crescuți” cu cap, care o să reușească să ne surprindă nu numai pe noi, dar chiar și pe dezvoltatori. Poate o să le placă să facă glume, sau o să devină prea impulsivi, prea protectori, răzbunători, nebuni… cu cât comportamentul deviază de la normal, cu atât sună mai interesant.

Bineînțeles că nu totul este roz, sunt convins că multor companii deja le curg balele când realizează noile posibilități pe care AI-ul le deschide când vine vorba de monetizare. Activision se gândea încă din 2015 (au și brevet) că ar fi bine să cupleze jucătorii mai puțini experimentați cu alții care știu ce fac, dar care au echipament scump, pentru a-i încuraja astfel și pe începători să cumpere. Din ce în ce mai multe case de producție vor fi achiziționate de conglomerate fără scrupule, pentru care banu’ e rege. Industria a devenit atât de profitabilă încât câștigurile au ajuns să le depășească pe cele produse de film și muzică la un loc. E clar că titluri precum Diablo Immortal implementează formule menite să ne prindă, să ne facă să jucăm și să dorim mai mult, după care ne îndeamnă să deschidem portofelul. Nu e greu de imaginat un AI al cărui singur scop va fi să modifice jocul ici colo cât să facă următorul nivel doar un pic inaccesibil, oricât de buni am fi. Sau pe viitor, companioni care să ne lucreze sufletul pentru a ne convinge să petrecem mai mult timp în joc, să continuăm să-i ajutăm sau să facem ceva, orice, împreună și implicit să mai cheltuim niște bani, să mai vedem o reclamă, să cumpărăm continuarea, să, să, să, sau toate la un loc.

Chiar dacă intențiile dezvoltatorilor sunt pure, tot văd probleme la orizont. Suntem mașini sociale care nu funcționează normal fără comunicare, fără interacțiune – într-o societate din ce în ce mai disfuncțională, în care toate știrile (ca să dau doar un exemplu) încearcă să ne întoarcă unul împotriva altuia, pentru că asta se vinde. În care algoritmi (sau deja AI-uri) ne citesc pe fiecare în parte și ne servesc online exact ce ne place, sau ce ne place să urâm, doar pentru a ne ține în fața ecranelor. E clar că din ce în ce mai mulți dintre noi o să ne pierdem în jocuri, universuri unde acțiunile noastre chiar au puterea să schimbe ceva, iar colegii, chiar dacă artificiali, sunt prieteni adevărați, care ne înțeleg, ascultă și ajută. Credeți că pentru mulți dependența dată de jocurile actuale e problematică? Stați să vedeți episodul următor… Vă aduceți aminte cum a urlat comunitatea când Mass Effect s-a terminat cum s-a terminat? În 10-15 ani o să avem situații în care producătorii de jocuri o să se gândească mult și bine înainte de a omorî un AI in jocurile lor, nu neapărat de frica comunității, ci pentru că au ajuns să însemne atât de mult pentru atât de mulți.

Vreau totuși să închei într-o notă pozitivă, pentru că sper și chiar cred că lângă fiecare implementare răuvoitoare vor exista altele cu scopuri mai nobile. Lângă fiecare titlu gacha (hei, EU! Când le reglementăm?) și experimente cu rezultate negative, vom avea de două ori mai multe pe care le vom îndrăgi, experiențe benigne dar puternice, sau puternic emoționale, adevărate lecții de viață.

În viața de zi cu zi, AI-ul a ajuns să conducă vehicule mai bine decât majoritatea dintre noi, să identifice probleme și să propună diagnostice, caută necontenit leacuri și soluții pentru anumite boli și gestionează date mai bine decât 1000 de oameni la un loc. În scurt timp o să traducă în timp real din alte limbi, vor ajuta doctorii și vor face operațiile mai sigure și mai puțin invazive și o să aibă grijă de bătrâni când nu suntem acolo. Când le-am povestit prietenilor despre AI-ul care ne ajută la muncă cu securitatea, cum învață ce se întâmplă în rețea și caută tipare, despre modul în care evaluează comportamente anormale și declanșează alarme, au exclamat: “au un Jarvis!”