Posted by Ziua 1
Surprinzător sunt încă în viață. Un personaj îmbrăcat ca un vagabond mă privește din spatele unei căști de protecție ca de cosmonaut. O privire caldă, care-mi aduce aminte de cineva. D-abia aud ce-mi spune așa că-mi scrie pe una din mânuși ce vrea să transmită. Ceva despre resurse și despre cabana în care ne aflăm, să mă întorc noaptea, să folosesc cuptorul. N-aveam timp de pierdut, i-am mulțumit și l-am întrebat dacă știe unde este tunelul, ieșirea din nebunia asta. Mi-a marcat pe o hârtie locația, în timp ce dădea din umeri parcă subliniind că e inutil să încerc. Am deschis ușa furios și l-am lăsat în urmă, am privit lung la gardul pe jumătate frânt, la șipcile culcate la pământ, la poteca care se pierde în pădure și la harta tocmai încropită.
„Fără greșeli de acum încolo!” O să avansez încet dar sigur, atent la tot ce mișcă, dar mai ales la capcane. „Trebuie să stau pe mijlocul drumului!”
Au trecut 30 de minute. Am uitat cât de apăsătoare pot fi pădurile când nu știi sigur unde trebuie să ajungi. Mi-am pierdut cumpătul mai devreme, ar fi trebuit să cercetez cabana înainte de a pleca, un topor mi-ar fi dat curaj. Eh.. presupun că o șipcă e la fel de bună dacă trebuie să plesnesc pe cineva peste cap. Un luminiș… e oare? Grăbesc pasul, dar mă potolesc repede. Câte șanse erau să vin exact din direcția din care am descoperit movilița… care acum e doar un corp maroniu, mult mai puțin amenințător decât la început. „Unde dracu au dispărut frunzele!?” Aș fi putut să ocolesc locul și să-mi văd de drum, dar grotescul vine cu atracția lui. Cu inima-nțepată, decid să mă apropii, să investighez. Îl împung cu stinghia din dotare. Nimic. Mă aplec. E uscat, gata să se pulverizeze. O sticlă de alcool lângă, tipic, și câteva cârpe deșirate.
Dar nu e timp de pierdut, de înțeles. Cobor în tunel, câteva becuri s-au ars, găsesc repede însă calea prin galerii. Dau să deschid ușa care face tranziția către baza militară dar e închisă… nu-mi aduc aminte să o fi încuiat, caut în buzunare, cheia lipsește… „Doctore?!” Bat cu pumnul și urlu după ajutor. Nimic. Arunc un ochi prin gaura cheii și un fior îmi traversează trupul, un jet de aer și praf acompaniat de un șuierat sinistru care pare că mă ademenește de partea cealaltă. Am impresia că nimeni nu a mai trecut pe aici de săptămâni. Cum e posibil?
Mă întorc descumpănit, poate găsesc alte indicii în anticameră. Deschid câteva dulapuri, dar sunt întrerupt de o bufnitură venită din umbre. Recunosc grohăiturile, „deci nu deliram?!” Mă așez după un birou mai solid și mă pregătesc sufletește. Pășește ca un om, trei sferturi de om, numai că de data asta e roșu, nu negru. Mă simte și țâșnește spre mine. Îl lovesc cu stinghia și mă feresc la timp, ceea ce-l face să cadă și să se rostogolească. Rapiditatea cu care se ridică îmi spune că nu l-am rănit mai deloc. „Fugi!” Alerg pe culoare, de unde am venit, mă lovesc de câteva colțuri, dar nici dihania nu e mai brează. Reușesc să revin la suprafață și trag grilajul de la intrare după mine. Sprintez până după primii copaci și privesc în urmă. Nimic. Poate nu știe, sau nu poate, să deschidă grilajul.
Pulsu-mi clocotește, trebuie să mă calmez. Privesc spre cer… se înserează și sunt departe… Întoarce-te noaptea. „Mama mă-sii!” Arunc un ochi pe hartă și mulțumesc corpului mumificat pentru indicații. Trebuie să grăbesc pasul și pe viitor să-mi iau repere, să le notez, altfel o să mă pierd cu siguranță în următoarele zile. Un apus roșu, mă grăbesc înăuntru și deschid cuptorul. Sunt atât de expus. Închid ușa și o blochez cu o masă. Astup fereastra cu un dulap, apoi mă baricadez într-un colț. Noaptea începe să învăluie cabana. Aprind o veioză și mulțumesc lui Dumnezeu, funcționează. Mă mai calmez. Dar nu pentru mult timp. Sunetele pădurii sunt altele decât ziua, totul te îngrozește, până și scârțâiturile casei.
