Divinity: Original Sin II – Definitive Edition

Nu am găsit luptele atât de dificile pe cât de negre le făceau ceilalți, cred, pentru că am înțeles destul de repede că jocul te lasă să-i accesezi mai toate zonele dacă descoperi cum, dar asta nu înseamnă că persoanele sau monștrii care le populează pot fi înfrânți așa, cu una cu două. Logic, de altfel. De ce ar avea probleme cu tine, un nimeni, ditamai Negurosul sau trupele călite și dotate ale Ordinului. O diferență de 2-3 niveluri e enormă aici și nu vor fi puține personajele care te vor face una cu pământul dintr-o singură bucată. Moment în care nu ai decât să deschizi harta și să notezi locul în care l-ai întâlnit. Vine ea și răzbunarea… și o să fie atât de dulce…

Cred că mulți dintre cei care au încercat D:OS II s-au lăsat păcăliți și de uneltele pe care titlul ți le oferă încă de la început. Jocul te lasă să te strecori și să furi în/și din umbre, să sari cu viteze incredibile în locații greu de ajuns, să teleportezi obiecte sau chiar și inamici, să încerci să ieși sau să intri din/în situații doar cu vorba (câteodată funcționează, câteodată nu) și așa mai departe. Dar, nu te lasă să faci toate aceste lucruri la nivelul unui expert încă de la început. E dificil să treci prin mijlocul unei garnizoane când d-abia ai descoperit ce înseamnă camuflajul, trebuie studiat, trebuie alocate puncte de experiență unde trebuie.

Apoi, jocurile moderne, chiar și cele cu pretenții de Open World, sunt mult simplificate din aceste puncte de vedere, de cele mai multe ori puterea inamicilor se aliniază nivelului tău pentru a deveni mai abordabili, sau pur și simplu nu ți se oferă acces la zonele mai periculoase. Furișeala, când e posibilă, vine cu pasajele și scopurile ei clare, iar vorba dulce multe aduce. Original Sin II ne readuce aminte ce înseamnă cu adevărat open world. Totul este mai nuanțat, trebuie să dai din coate pentru a ajunge departe, să vorbești cu lumea, să descoperi pasaje secrete, să încerci marea cu sarea (și să te bucuri ca un copil când îți iese), să găsești inamicii și implicit questele care în acest moment îți sunt pe măsură și, încet, încet, să cucerești toată harta. Nu există nicio situație imbatabilă în D:OS, trebuie doar să ai răbdare până când ești în stare, sau până când oportunitatea răsare.

În spatele Fortului Vesel am găsit ruinele unui castel cu multe dintre anexele specifice unei astfel de reședințe pline cu experimente demente în fața cărora nici nu știi ce să faci, să râzi sau să strâmbi din nas a dezgust. Insula a fost terenul de joacă al unui rege vrăjitor extraordinar de puternic, care a murit acum 1000 de ani. Dacă ce vă puteți imagina că face Ordinul din deținuți în fort vi se pare inuman, stați să vedeți ce i-a trecut prin cap ăstuia. De la oameni transformați în porci care nu sunt lăsați să moară, dar ard constant ca o torță și până la o grotă, martoră a unui genocid necontenit necesar creșterii unui trandafir mai deosebit.

La fel ca și primul, D:OS II este un joc cu suflet vesel care te pocnește din când în când cu descoperiri atât de negre încât rămâi cu falca deschisă. Lângă locațiile calde, frumoase și/sau exotice, glumele aruncate de cei pe care-i întâlnești, ideile jucăușe și experimentele sau răzbunările ciudate (ca să dau doar câteva exemple), găsești din loc în loc, în antiteză, zone umplute cu… carne în metastază, cu saci de piele plini cu puroi și bălți de sânge. Focare ce par ca respiră, la un pas de a lua viață, sau de la a da naștere unor monstruozități inimaginabile. Am ținut să-i extirp, oricât de bune sau de interesante au fost scuzele lor, pe toți cei care au creat sau facilitat formarea acestor teatre macabre. Un țel, am descoperit, foarte greu de atins. Am persistat, însă, poate pentru a-mi păstra sufletul curat.

E ciudat să vorbești despre o minte împăcată la care ai ajuns prin săvârșirea unor omoruri și asasinate, dar acestea sunt realitățile Rivellonului. Un univers în care afli destul de rapid că nu ești singurul care gândește astfel, dar majoritatea celor care au încercat să schimbe ceva ori au înnebunit ori s-au transformat la rândul lor în… altceva.

După ce scapi de pe insulă începi să realizezi cât ești de mic în tot acest univers, o lemă pe care scenariștii jocului o tot alimentează până spre sfârșit. Oare ești în stare să duci totul la capăt? Pari doar o marionetă cu ajutorul cărora entități care au depășit de mult sfera umanității încearcă să manipuleze evenimentele. Am ajuns la un moment dat să mă întreb dacă nu cumva sunt chiar anticristul și nu salvatorul acestui univers. Am ajuns, din anumite puncte de vedere, chiar să vreau să fiu, ceea ce spune multe despre saltul în valoare la nivel de scriitură și expoziție făcut de dezvoltatorii jocului.