Divinity: Original Sin II – Definitive Edition

Marcus, a pasat până la urmă capabilitățile zămislitoare altui companion și a devenit un metamorph foarte capabil, după care a prins gust de geomancer, o specializare care completează, ciudat, foarte bine polimorfismul și-ți permite să manipulezi solul, rocile, armurile, dar și otrăvurile. Astfel transformat (dar nu în ultima lui formă) i-a permis lui Fane să înflorească și să nu-i mai fie frică de nimic (vă las pe voi să descoperiți de ce).

Încet, dar sigur, oglinda a devenit unul din aspectele preferate ale jocului, pentru că mi-a dat șansa să-l iau cu mine peste tot. Acasă, în fața ecranului, continuam aventura și mă bucuram de luptele și strategiile nebune puse în practică, în timp ce, la serviciu, în jurul sarcinilor mai monotone, puteam gândi mai departe ce mai e de îmbunătățit, schimbat, incorporat. Știți cât a trecut de când un titlu m-a făcut să-l joc și-n minte… Eficientizarea trupei fiind doar unul din planurile de reflecție. Luptele sunt adevărate puzzle-uri ce trebuie gândite și regândite, enigmele și ghicitorile îți dau bătăi de cap.

Ca în copilărie, vrei să repovestești aventurile prietenilor, numai că de data asta nu mai trebuie să înflorești pentru a-i lăsa cu gura deschisă. Soția a apreciat cu predilecție atracția dulce amară care s-a înfiripat între nobil și elfița fost sclav-asasin, dar mai ales punctul culminant, plin de durere și erotism.

Toate aceste lucruri la un loc au ridicat Original Sin II cu mult peste tot ce am jucat în ultima perioadă și greu cred că ceva o să-l întreacă în curând.

Nu e perfect, așa cum niciun joc cu astfel de dimensiuni și complexitate nu e. Începe greoi și-ți aruncă-n față zeci de sisteme originale (deci greu de descifrat); în timp ce Actul III este o glumă prin comparație cu tot ce am văzut până în acel moment: prea înghesuit, prea scurt, oarecum vizual dezamăgitor. Decizii grele vor fi luate și aici, doi dintre companioni (dacă îi ai în echipă) își confruntă destinul, puzzle-urile, luptele și quest-ele sunt interesante și dificile, dar, mijlocul este atât de puternic, lung, lat, impresionant, încât am trăit cu impresia că jocul o să se termine acolo. Nu s-a întâmplat și m-am bucurat, apoi m-am dezumflat.

Ultimele capitole la un loc, sunt mai scurte decât Actul II iar finalul jocului este prea linear, cu puzzle-uri din ce în ce mai… stricte – am avut ghinionul să ratez un podium și am pierdut ore cercetând orașul în căutarea unei soluții, a cuiva care să-mi dea o idee despre ce trebuie făcut, sau a unui obiect sau vrajă care să-mi deschidă calea. Indiciile erau toate acolo, dar rezolvarea a părut atât de obtuză, pentru un titlu care de obicei îți oferă 3-6 moduri de a prevala, încât, cred, mintea a refuzat să accepte adevărul.

Alegerile posibile de la sfârșit am avut impresia că servesc doar universului creat, prin comparație cu Pillars of Eternity unde rezonează foarte bine cu realitățile și credințele religioase actuale. Mă așteptam la mai mult, mai ales după ce și-au flexat mușchii ludici și scriitoricești timp de zeci de ore, dar toate aceste minusuri sunt doar mici pete prin comparație cu restul.

Îmi pare curios că plătim fără nicio jenă 5 euro pentru două ore de distracție: un film la cinema (de exemplu); dar strâmbăm din nas când un joc cere 40 și oferă mai bine de 60. Încerc o notă-preț aici, sper, rezonabil calculată chiar și pentru realitățile românești. Original Sin II, la prețul promoțional de acum aproape 4 ani, primește un 9 (este de nouă ori mai ieftin, raportat la câte ore de distracție oferă). Sau un 10 cu felicitări pentru prețul redus actual.

De fapt, dacă nu v-ați săturat după prima tură, puteți relua joaca liniștiți. D:OS II vă întreabă la început dacă vreți să creați de la zero personajul principal sau să alegeți unul din cei 6 special zămisliți de producători, dar nu vă lasă să plecați de pe insulă cu mult de 3 camarazi. Astfel, 2 sau 3 eroi, rămân… ne-exploatați și pot fi aleși în tura doi pentru mai multă varietate. Eu am preferat să sar în lac cu unul din pre-fabricați (Marcus) și m-am bucurat mult mai mult decât credeam de povestea lui și a celor 3 care m-au urmat. Toți vin cu propriile comentarii și linii de dialog, în funcție de trecut, rasă și credințe. Au queste și chiar și zone dedicate, în care nu sunteți bine-veniți dacă nu-i aveți în echipă. Personalitatea li se schimbă încet-încet în funcție de alegerile pe care le faceți, dar și de cât de mult vă pasă de problemele lor. Devin mai plini de viață sau mai distanți, prieteni care sunt pregătiți să vă urmeze peste tot sau doar simpli mercenari.

Mult timp am fost contrariat de număr. De ce 6? Are sens dacă îți place să-ți clădești propriul erou, să-i imaginezi trecutul și să joci rolul mai departe (role-play adevărat baby!), pentru că poți lua cu tine trei dintre companionii propuși, după care, în tura doi, poți crea alt erou (poate altă specie, sex și abilități) care să meargă mai departe cu ceilalți trei. Sau, și mai bine, poți alege unul dintre cei trei neîncercați ca și personaj principal și pleca de pe insulă cu ultimii doi. Un trident, în loc de o patrulă, pentru un nivel de dificultate mai sporit, care să te țină în șah, acum că ai învățat atât de multe. Dacă însă ideea de role-play nu-ți surâde și alegi inițial 4 din cei predefiniți… să reiei după jocul cu doar două pistoane îmi părea imposibil.

Mi-a picat fisa când am redescoperit și înțeles Lone Wolf, un talent neinteresant în cazul meu, pentru că se activează doar când ești singur sau însoțit de maxim un companion. Un talent care transformă însă în timp eroii și-i face aproape de două ori mai puternici (super-eroi?). Plus, pentru că sunt mai puțini, e mai ușor să-i dezvolți multilateral și să-i echipezi. D-abia aștept să uit suficient și să reiau aventura cu doi lupi singuratici. Un mod care aș vrea să spun că oferă cea mai mare abatere de la o trecere tradițională, dar nu pot, pentru că producătorii au introdus, cu nonșalanța caracteristică, și posibilitatea de a experimenta jocul împreună cu un amic, doi, sau trei. Într-un cooperativ care oferă o libertate de mișcare, interacțiune și posibilă experimentare, poate chiar prea mare pentru binele unei echipe mai puțin concentrate. Dacă vreți, puteți încerca și rolul de Dungeon Master, într-un extra mod care ne lasă să manipulăm diferite aspecte ale gameplay-ului și/sau să creăm alte povești (situații/quest-e) pentru prietenii noștri. Jos pălăria!

> Cel mai bun joc pe ture pe care l-am jucat.
> Cel mai bun c(lasic)RPG modern.
> Știu, știu, 11, nu ar trebui să existe… cum exprimi însă în cifre un maxim de exaltare gameristică, o experiență de joc care reușește să transcendă mediul și să te bucure până și în afara programului?