Posted by Review
Începutul jocului este dulce-amar pentru noi pentru că eroul, Niko Bellic, este sârb, deci foarte aproape de felul nostru de a fi, cu bune și rele. Scenariștii Rockstar North și-au făcut temele și le-a ieșit bine portretizarea, de la felul în care ne îmbrăcam și comportam, am impresia că până și postura lui Niko e potrivită și până la gânduri și replici. Colegul de muncă venit de acolo mi-a confirmat că sârba, aruncată din loc în loc, la fel ca și accentul, lasă mult de dorit și m-a surprins cu ura pe care o poartă pentru felul în care scriitorii au creat și prezentat trecutul protagonistului și, implicit, pentru felul în care jocul propagă false percepții despre realitățile iugoslave. Îi înțeleg foarte bine frustrările și am încercat să-l îmbunez. Povestea rar se cramponează de trecutul sau locul de baștină a lui Niko, care arată multă tărie de caracter. Un antierou cu demnitate, care-și iubește familia și speră ca în State să fie mai bine, să poată să devină un om mai bun.
Nu o să uit niciodată ura cu care alergam pe scări în sus după cei care i-au rănit apropiații și cum Niko striga după ei, parcă citindu-mi gândurile: „vin și vă omor!” La fel cum o dată întrebat „How are you?”, în loc să răspundă scurt, nu realizează că e o formă de salut și începe să-i povestească timp de 5 minute interlocutorului despre cum se simte.
Atenția la detaliu este asul din mânecă al jocurilor Rockstar, de la grafică, interacțiuni, momente comice sau pur aleatorii și până la tot ce înseamnă sunet. De fiecare dată când i-am ajutat pe jamaicani, de exemplu, am râs în hohote, nu înțelegeam mai nimic din ce spuneau, iar Niko era la fel de pierdut: „sigur, așa cum spui tu”, „hai să facem!” Până la sfârșitul am ajuns să le dezleg vorba și deși sunt convins că încet-încet scriitura a adoptat cuvinte mai ușor de înțeles, transformarea tot m-a lăsat paf. Bucuros, mirat, mândru.
În același stil posturile de radio pe care le poți asculta când conduci sunt incredibile. Am ajuns să dau dreptate celor care glumesc pe forumuri cum că radioul din GTA e mai bun decât cel din realitate. Melodiile alese, indiferent de gen/post, sunt atât de bune, încât evocă sentimente pe care nici nu știai că le ai. Au fost momente când mi-am contemplat viața în mijlocul unei zile ploioase ascultând un instrumental. Cursele sunt întotdeauna mai bune cu Black Sabbath, nopțile sunt mai colorate cu John Coltrane. Talk-show-rile liberale și conservatoare erau parodii atunci, în timp ce azi râzi, ca să nu plângi. Reclamele aduc mereu un zâmbet. Câteodată ieși atât de repede din mașină că nu apuci să oprești motorul și muzica continuă să cânte… Jos pălăria! Frații Houser, fondatorii companiei și producătorii seriei, au fost inițial muzicieni și se simte. Game recognize game.
La fel de bun este și motorul fizic, care aduce un grad de realism ce poate fi dureros pentru unii dintre noi. Înțeleg astfel protestele inițiale ale comunității. Acțiunea și grafica GTA-urilor anterioare aduceau mai mult cu desen animat. Dacă se întâmpla, de exemplu, să calci cu mașina o întreagă echipă de fotbal american care se antrena pe marginea drumului, cel mai probabil bufneai în râs datorită situației excepționale și a caricaturizării accidentului. În GTA 4 însă, nu de puține ori, dai peste cineva care se plimbă liniștit pe trotuar și-l arunci 20 de metri pe o trasă fizic corectă în fața mașinii, unde se izbește de asfalt și continuă să alunece sau să se rostogolească pentru încă 5. Rotești camera și te uiți la bara îndoită și la sângele de pe mașină. Nu prea e nimic de râs aici, mai ales dacă ai avut ghinionul să asiști la un accident asemănător în viața de zi cu zi.
Realismul accentuează însă duritatea și intensitatea gameplay-ului. Altfel conduci și simți când știi că poți să scapi oricând mașina de sub control, sau că orice izbitură dură poate să te arunce prin parbriz în mijlocul străzii. De unde de cele mai multe ori o să te ridici cu greu, sau de loc. Lumea a ridicat în slăvi motorul fizic implementat în Zelda: Breath of the Wild, dar cel mai probabil au uitat că GTA 4 avea ceva la fel de bun cu 9 ani înainte și reușea să manipuleze situații de 10 ori mai complexe. Nici măcar GTA 5 nu se ridică la nivelul lui 4. Dar poate a fost o alegere conștientă, trebuie să tragi linia undeva, mai ales când grafica se aproprie atât de mult de realitate.
Singurul mare minus pe care GTA 4 îl are este faptul că este prea scurt. Sunt zeci de zone incredibile în oraș care nu sunt valorificate. Sunt prea puține lucruri de făcut, mai ales prin comparație cu San Andreas. Voiam mai mult, Liberty City merită mai mult. Mai ieri mă plimbam alandala prin oraș și am deschis ușa unei clădiri părăsite. Înăuntru zeci de vagabonzi dormeau înfofoliți pe podelele reci. O mizerie de nedescris, pereți scorojiți, uși baricadate. Locuri care sigur există, dar de care nu vrei să știi. Am atins pe cineva din greșeală și a mormăit la mine să-l las în pace… altul s-a apropiat și mi-a cerut niște bani… dur. Lecție de viață.
Rețeta prezentă în jocurile GTA e unică și niciodată plictisitoare. Dacă în mai toate celelalte jocuri open word, (chiar și în Witcher, Assasin’s Creed sau Skyrim) side quest-urile încep să devină repetitive și nesatisfăcătoare, GTA este atât de plin, încât nici nu are importanță ce ești rugat să faci. Orașul e mereu interesant, șofatul e o plăcere la orice viteză, personajele cu care interacționezi au mereu ceva de spus, de multe ori și uiți unde voiai să te duci și te oprești pentru un hot-dog sau un bowling, după care bufnești în râs ascultând cum o tanti urlă la telefon.
> Un întreg oraș adus la viață – insuficient valorificat
> Atenție la detaliu despre care poți să scrii pagini întregi
> Sunet de nota 11
> Realismul creat de motorul fizic dă greutate acțiunilor
> Mod-ificat arată mai bine decât majoritatea jocurilor lansate recent
