Switch – după 4 ani și peste 1500 de ore jucate

La începutul lui 2017 îi trimiteam lui Mircea (Kimo) pentru Nivelul 2 un special numit „La revedere Wii U, bine-ai venit Switch?” în care comprimam două review-uri (Donkey Kong Country: Tropical Freeze și Tokyo Mirage Sessions ♯FE) cu scopul de a explora diferențele dintre consola de casă anterioară a celor de la Nintendo și surpriza hibridă ce avea să se lanseze în câteva luni (Martie 2017). Încercam să ghicesc de ce au luat deciziile pe care le-au luat: Switch-ul, din anumite puncte de vedere, părea că face mai puține decât Wii U; prețul de raft părea un pic prea mare; online-ul era resetat și așa mai departe. Nivelul 2 numărul 8 nu a făcut din păcate niciodată ochi dar cu ajutorul lui Cristan am adus la viață articolul într-un format similar. Recitind specialul am rămas surprins de cât de corect am anticipat dar și de tonul furios adoptat.

Speram atunci ca Mircea să se folosească de relațiile pe care le-a tot creat și întreținut și să facă rost de un Switch cu care să lucrez mai departe recenziile titlurilor promițătoare pe care Nintendo le flutura la ceremonia de deschidere. La fel ca olimpiada, a devenit însă din ce în ce mai clar că totul va fi amânat. Am aruncat o privire pe eBay(.de) la cotele la care licitațiile s-au încheiat pentru pachete asemănătoare cu ale mele și am decis să nu mai aștept. Am pus la vânzare Wii U-ul cu toate jocurile și accesoriile pe care le aveam (o colecție frumoasă, bine întreținută) și cu banii recuperați am precomandat un Switch + The Legend of Zelda: Breath of the Wild. Primul dintre multele titluri și acareturi pe care le-am cumpărat de-a lungul timpului pentru noua platformă.

Majoritatea dintre voi, mă gândesc, nu ați ajuns aici din greșeală, știți, în mare, ce face un Switch și, dacă nu ați cumpărat deja unul, priviți probabil cu jind la câteva dintre jocurile exclusive ale platformei. Un review hardware/software în stil clasic nu-și are rostul. Să aduc în discuție micile probleme și puncte forte mai puțin vizibile, dar importante pe termen lung, plus câteva incursiuni mai tehnice, îmi pare o direcție mai interesantă atât pentru aceia dintre voi care se gândesc să cumpere sau vor să știe mai mult despre, cât și pentru cei care zâmbesc acum citind aceste rânduri pentru că sunt mai dotați. Dacă vă interesează ceva anume referitor la consolă, nu vă sfiiți să întrebați și, respectiv, vă aștept în comentarii și vă mulțumesc pentru ajutor, dacă descoperiți că nu am adus în discuție sau am uitat să subliniez, amănunte importante.

Durabilitate

După cum puteți vedea în filmulețul alăturat, vizual, consola arată impecabil. Spatele și-a schimbat culoarea un pic acolo unde degetele prind, dar sincer, cui îi pasă? Nici nu mă așteptam la altceva de la o companie care construiește portabile de 40 de ani și jucării de mai bine de 120. Trebuie totuși să subliniez că nu am încă prichindei în jur, ceea ce înseamnă de zeci de ori mai puține căzături, mâini unsuroase, umiditate, țărână, nisip și multe altele pe care nici nu vi le puteți imagina dacă nu sunteți încă părinți sau ați uitat ce drăcovenii făceați când erați (mai) mici.

Chiar și în compania juniorilor, nu aș fi însă foarte îngrijorat. Am citit atent mai tot ce s-a raportat despre Switch pe site-urile de specialitate pe care le frunzăresc și nu-mi aduc aminte ca cineva să se fi plâns vreodată de fragilitatea consolei. Nintendo știe foarte bine care sunt standardele impuse pentru jucării pe diferitele piețe mari și, aproape instinctiv, aderă și implementează. Ecranul Switch-urilor este din plastic tocmai pentru că este mai rezistent și flexibil decât sticla, dar și pentru că dacă cineva reușește să-l spargă, șansa de a se răni este mai mică. În același timp e mai ușor de zgâriat, ceea ce impune o folie protectoare de calitate – un minus bănesc, dar un plus estetic, protectiv, asupra căruia o să revin. Casetele cu jocuri, pentru că sunt suficient de mici pentru a putea fi înghițite, sunt toate acoperite cu benzonat de denatoniu, doar cea mai amară substanță non-toxică pe care oamenii au descoperit-o până acum. Prichindeii și cățeii mai curioși n-au decât să-ncerce.

Consola a… scăpat de câteva ori: ori de pe pervazul geamului de la toaletă, ori de pe măsuța de lucru și mai mereu controlerele au preluat șocul. Sunt întregi – dar chiar dacă nu ar fi, este de preferat să înlocuiești un Joy-Con (se vând și separat, stânga/dreapta, atât de Nintendo cât și de alți producători, care propun chiar și veritate în design) decât să schimbi ecranul sau carcasa. Spre surprinderea mea, alte investigații au dezvăluit că de fapt nu e sfârșitul lumii mai oricare ar fi rezultatul accidentelor. Nvidia (și Nintendo) au împachetat totul în jurul procesorului cu un respect deosebit, atât față de costurile de reparare cât și pentru centrele de service sau clienții mai curajoși. Ca și pasionat de PC-uri, inclusiv partea de asamblare, admir că până și porturile audio și microSD sunt modulare și pot fi schimbate în caz de nevoie.

Șinele metalice care țin controlerele s-au lărgit un pic, nu din cauza căzăturilor, ci pentru că, din când în când, în momentele mai tensionante, am încleștat consola ca și cum viața-mi depindea de forța cu care o strângeam. S-ar putea să și auziți zgomotul produs de jocul micilor gamepad-uri, undeva la secunda 30. Din nou, până și șinele pot fi înlocuite rapid sau… retensionate. Plus, acum Joy-Con-urile sunt mult mai ușor de extras decât în primele luni, când mai mereu aveam impresia că ori o să cedeze ceva, ori o să-mi rup unghiile, încercând să le despart de bază.