Switch – după 4 ani și peste 1500 de ore jucate

Ce face prost.

Îmi place mult design-ul Switch-ului. Fără Joy-Con-uri, arată ca o tabletă mică și discretă. Important câteodată, mai ales dacă nu mai ești de mult copil. O privire mai atentă aduce în prim plan gravitatea industrială; seamănă cu un router (sau switch, ha!) 1U miniaturizat care așteaptă să fie introdus în rack. Radiatorul vizibil, șinele metalice și grilele boxelor inspiră robustețe, în timp ce materialele de calitate folosite și greutatea te conving. Docul însă este… accesoriul Nintendo cu cea mai proastă calitate pe care l-am întâlnit până acum. Plasticul ieftin, zgomotul pe care trapa care-ți dă acces la porturi îl face când o deschizi, până și jocul cablului USB-C în portul de încărcare, contrastează puternic cu portabilul găzduit. Atâta timp cât funcționează, minusurile sunt insignifiante, dar Nintendo ar trebui să știe că majoritatea clienților lor au crescut și probabil investit ceva bani în centrul lor multimedia. Docul Switch-ului, mai ales gol, sau lângă un TV modern, arată ca o jucărie chinezească ieftină.

Diferit de Sony și Microsoft, N. a decis acum trei generații să nu mai riște și să lanseze console pe care să le poată vinde cu un preț peste costul de producție încă de la lansare. Schimbarea le-a adus bani buni în pușculiță, dar simt că le-a transformat în timp mentalitatea. Când 1 euro per produs poate însemna zeci de milioane câștigați în timp (Nintendo a vândut mai bine de 85 de milioane de Switch-uri până acum), devine greu să te oprești din a tăia din ce în ce mai adânc, mai ales în locurile mai „puțin” importante. Dacă docul modest nu ne afectează decât vizual, nu același lucru se poate spune despre partea radio (wireless si bluetooth), dovedit incompetentă la toate nivelurile.  

Dacă interpui o parte a corpului între tine și consolă, Joy-Con-ul stâng lansat original nu reușește de cele mai multe ori să comunice corect, antena e prea mică. Problema poate fi ușor rectificată cu un fir și puțin fludor sau cu un burete conductiv, iar Nindendo a revizuit controlerul și tot ce e pe piață acum funcționează în standarde dar… Standardele erau oricum încă de la început foarte scăzute. Problemele reapar dacă te îndepărtezi mai mult de patru metri indiferent de ce Joy-Con folosim, sau chiar după doi, dacă plasezi consola în spatele unui alt obiect – după televizor, de exemplu. Sincer nu am încercat sa joc de la spate cu un DualShock sau un controler Xbox, poate toate suferă de aceeași problemă, dar…

Comunicația cu router-ul nu e nici ea prea brează. La 7-8 metri depărtare, fără nimic interpus între Switch și router, două din zece meciuri de Tetris 99 pierd conexiunea cu serverul și mă aruncă în meniu. Indirect, problema a fost recunoscută de Nintendo, care recomandă cumpărarea unui adaptor USB – LAN și conectarea prin cablu pentru joaca online mai serioasă. O tabletă de doar 50 de euro (Fire 7) păstrează toate liniile de semnal oriunde mă duc în casă în timp ce Switch-ul afișează doar 33% în unele colțuri sau poziții. Bluetooth-ul la rândul lui e… ca și inexistent. În afara gamepad-urilor nimic altceva nu poate fi conectat. Soluția adoptată este atât de incompetentă încât Nintendo a trebuit să creeze o aplicație de mobil pentru cei care doresc să vorbească între ei în jocurile online, cu rugămintea de a conecta căștile și microfonul la telefon și nu la Switch. Sistemul de operare nu poate fi faultat, pentru că permite conectarea device-urilor wireless (tastaturi, căști cu microfon, o boxă) fără probleme, atâta timp cât folosim un adaptor Bluetooth – USB și nu hardware-ul intern.

Switch-ul nu e mofturos, nu trebuie să cumpărați neapărat HORI-ul de mai sus, orice adaptor LAN-USB ar trebui să meargă. Dock-ul Switch-ului OLED sacrifică un port USB (nu le-am folosit niciodată) și adaugă un port de rețea.

Ultimul update ne lasă în sfârșit să conectam căști Bluetooth, dar doar pentru ascultat, nu și pentru comunicat. In plus, pierdem posibilitatea conectării unui al 3-ea controler, iar fanii deja se plâng de defazarea perceptibilă dintre acțiune și sunet. Lag-ul nu e neapărat vina celor de la Nintendo, Bluetooth ca și standard și multitudinea de codec-uri acceptate sunt o mizerie ce duc frecvent la cacofonii de neacceptat când folosim căști ieftine (sau chiar scumpe).

Bine, nu că o tastatură ne-ar ajuta prea mult. Deși e device-ul perfect pentru o tură pe internet, Nintendo se încăpățânează să țină ecosistemul închis. Nu tu browser, nu tu aplicații, aproape nimic extra, doar jocuri. Mult timp am fost supărat rău pe ei. Comunitatea a dovedit că Switch-ul este extrem de capabil, emulează cu ușurință și poate rula Android fără probleme. Oarecum logic – Nvidia a creat procesorul sperând să penetreze piața telefoanelor mobile. Nu a prins, dar cu siguranță au avut grijă să fie perfect compatibil cu sistemul de operare. Ironia sorții însă… am ajuns să am bani să cumpăr unul-două jocuri în fiecare lună dacă vreau sau simt, dar timpul pentru extra activități a dispărut. Când cei de la Nintendo au cedat un pic și a adăugat Youtube m-am bucurat, doar ca să realizez că e o mare pierdere de timp și că de fapt îmi place că Switch-ul mă „forțează” să joc. Dacă aș avea un browser, un player video sau Twitch la dispoziție aș rătăci chiar mai mult. Când sunt obosit, mintea preferă o știre sau un episod de Gintama în locul gameplay-ului. Switch-ul, odată ridicat din dock, impune joaca și, ciudat, pentru mine funcționează.

Înțeleg și de ce Nintendo a decis să nu. Browser-ul a deschis calea către piraterie în cazul Wii U-ului. De ce să riști din nou, mai ales când sistemul de operare al celor două console e atât de similar? În plus, dacă reușesc să ne convingă să jucăm mai mult, ajungem să cumpărăm mai multe titluri în aceeași perioadă de timp. 30% din orice vânzare le revine. Ecranul consolei nu e oricum mult mai mare sau mai capabil decât al telefonului, tabletei sau laptopului pe care majoritatea le avem în dotare. Switch-ul e doar pentru jocuri și (în timp mi-am schimbat părerea) îi stă bine așa.

Și că tot veni vorba. În primele luni, la fel ca în cazul Wii U-lui ecranul Switch-ului m-a dat pe spate. Zelda, Mario Kart sau Rayman, se transformă din jocuri arătoase, pe TV, în bijuterii grafice, pe micul LCD. Atenția la detaliu și efectele, minuțios lucrate de producători pentru a impresiona clienții din spatele panourilor mari, odată miniaturizate, aduc a muncă de … japonez nebun. Nintendo știe din experiență că majoritatea titlurilor lor se potrivesc cu un ecran cald cu un contrast bun și au ales și calibrat conform. Toate bune și frumoase până încerci să joci afară, sub soare. Chiar și la umbra unui copac, în zilele de vară, a trebuit să pun Switch-ul deoparte. Pur și simplu nu este suficient de luminos pentru astfel de cazuri. Oarecum rușinos, gândeam atunci, pentru un portabil, dar nimic deosebit de deranjant. Poate și pentru că se întâmplă destul de rar să vreau să joc sub cer.

În 2019 am schimbat jobul și am realizat rapid că multe alte device-uri cu prețuri comparabile (~350 Euro) erau dotate cu ecrane mai bune. iPad-urile din generația 5/6 aveau/au un display aproape de două ori mai mare și mai luminos, + de 3 ori mai mulți pixeli. Nici ele nu sunt perfecte în soare, LCD-urile nu o să reușească niciodată să-l învingă, dar mobilul Organic din buzunar, de 2 ori mai scump chiar și în 2019, mi-a arătat calea. Între timp am schimbat atât monitoarele de pe birouri cât și telefonul. Switch-ul a îmbătrânit urât din acest punct de vedere, în 2021 ochii au ajuns să deplângă calitatea imagini mai ales când trec rapid de la un device la altul într-o încăpere puternic luminată. Poate atât-așteptatul Pro o să schimbe lucrurile.