Un 2023 Sumbru, Contracarat de Excelență – Update1

Și Grim Dawn – care în timp a devenit unul din acele jocurile nemuritoare, despre care spuneam că producătorii (foști membri Iron Lore – Titan Quest) l-au tot updatat până a ajuns pentru mulți fani ai genului cel mai tare din parcare. Dacă vreți un ARPG de sine stătător, care funcționează fără probleme în offline și care vă lasă să-l modificați după cum considerați (dacă asta vă e plăcerea), aici e locul vostru. Sau poate vreți să jucați din nou Diablo II, dar cu o grafică mult superioară, plus un gameplay modern sau posibilitatea de a combina două clase. Grim Dawn vine la pachet cu propriul modul de mod-ing, iar comunitatea nu a stat degeaba. Diablo 2: Reign of Terror este un remake complet.

Între timp (din 2016) jocul de bază a primit două extensii care-l fac la fel de lung ca oricare alt RPG (bun așa). Toate zonele îți răsplătesc curiozitatea, au până și porțiuni în afara hărții propriu zise unde de obicei descoperi lighioane puternice, comori, câteodată interesante, câteodată mai puțin, ori side-quest-uri aburitoare (bun așa). Povestea, ca în mai toate ARPG-urile, ne amenință cu sfârșitul lumii, suntem iar printre puținii rămași și trebuie să încercăm să salvăm ce se mai poate. Doar o scuză pentru a desființa mii de valuri de inamici. Cu toate astea GD, din loc în loc, reușește să surprindă, ba cu un supraviețuitor la un pas de sinucidere, ba cu un demon care te păcălește pentru a-și atinge obiectivele. Cât să te înrăiască, să simți că inamicii o merită, că nu sunt doar pixeli (bun așa). Avem chiar și facțiuni, pe care poți să le sprijini sau să le încurci, cu posibilitatea de a accesa puternice bonusuri, arme și armuri, din partea celor cărora le-ai câștigat încrederea.

Mi-a plăcut mult felul în care ajuți oamenii în Grim Dawn. Majoritatea celor rătăciți te roagă să-i salvezi și-i împingi prin portalul pe care-l poți deschide aproape oriunde pentru a te teleporta. Îi trimiți astfel în zonele sigure pe care le-ai descoperit, unde o să-i și întâlnești după. Unii o să rămână marcați pe viață, sleiți de putere, epave umane, dar câțiva își vor reveni și vor încerca să ajute la rândul lor. Forturile au nevoie de mâncare, dar țăranii nu pot produce când câmpurile și fermele sunt revendicate de monștri. Îi eradici și lucrurile se schimbă în bine. E plăcut să vezi cum acțiunile tale schimbă lumea. Bineînțeles, dacă te întorci în zonele eliberate după ce ai accesat alte regiuni, monștrii revin, pentru grind. Un lucru bun, cred, pentru un astfel de joc, chiar dacă rupe imersiunea și logica poveștii.

Ca în mai toate RPG-urile, clasa pe care o încerc inițial este invocatorul / summoner-ul. Îmi place complexitatea tactică oferită și buffer-ul pe care îl câștigi când însoțitorii atacă inamicii. Primul test, care-mi spune de obicei cât de departe te lasă dezvoltatorii să duci nebunia, este numărul de aghiotanți ce pot fi invocați concomitent. GD este inițial dezamăgitor, un șaman, de exemplu, are acces începând cu nivelul 10 la doar două abilități care convoacă vietăți. Un copac spinos, care nu se multiplică când îl reinvoci, și un vârtej mânios, care poate fi cast-at de până la 3 ori, dar e limitat de viața scurtă – maxim 14 secunde.

Tot la nivelul 10 poți însă adopta și mixa după cum îți place o altă clasă, așa că am ales necromancer, care mi-a deschis în scurt timp calea către 3 schelete și o abominație înpuroiată. După alte câteva puncte plasate cu cap ajungi să deblochezi un totem care face bine pe toată lumea, apoi unul care face rău tuturor celorlalți și, în sfârșit, ca un fel de ultimată, o manticoră și/sau un spectru. Apoi, descoperi că limitele pot fi mărite ori prin upgradarea skill-urilor anexe, ori cu ajutorul obiectelor găsite. După care alte item-uri mai potente aduc în luptă, sub anumite condiții, chiar mai mulți aliați. Apoi, apoi – dacă întremezi altarele uitate prin colțurile hărților, primești bonus puncte de devoțiune pe care le poți folosi pentru a te alinia cu constelațiile favorite (un arbore arătos cu bonusuri total separate ce pot fi accesate indiferent de clasele alese). Stelele deschid astfel șanse (de exemplu – 30% pentru extra 3 schelete, cu fiecare lovitură care-și atinge ținta) să aduci lângă tine alți complici și uite așa, dacă vrei, poți avea la un moment dat cu tine mai bine de 20 de aliați. 

Au fost momente când mă apropriam îngrijorător de un slideshow, când peste 100 de unități își făceau de cap pe ecran și sunt surprins de capacitatea motorului fizic al jocului. Unitățile găsesc mulțumitor drumul către inamici și vice-versa, activează vrăji și abilități corespunzător, reacționează și redirecționează atacuri după caz (agro), și așa mai departe. Apoi, în spate, trebuie să țină cont și să calculeze rezistențe vs. puterea atacurilor (GD are mai bine de 10 tipuri de damage + efecte secundare). Iar în tot acest timp noi, eroul, nu stăm degeaba – cum în cazul șamanului ești bonusat pentru orice atac reușit, tinzi să alegi extra abilități și/sau arme care afectează cât mai mulți inamici deodată, ca un fulger care se ramifică, sau o țeapă de gheață capabilă să străpungă tot ce întâlnește. Astfel, obiectele găsite (loot-ul) întregesc gameplay-ul, iar cele puternice te bucură ca în mai toate ARPG-urile bune.